RUGĂCIUNE
PENTRU IERTAREA PĂCATULUI DE AVORT
Doamne, Tu mă ţii pe lume, cu îndurarea Ta, iar băiatul sau fata mea stă în cuibul morţii, scobit cu mîna mea! Dar nu mă lasă deznădejdea să trăiesc.
Să mă fac mic, ca el, să mă las omorît ca el, şi nu e voia Ta aceasta! Dreptul la viaţă nu mai cutez să-l strig, căci mi l-am stins prin sminteala faptei mele, şi a atîtor fapte ale mele! Nici prin moartea mea nu pot ajunge, tată, la tine, pe care te-am dus la moarte! Ce mai este împăunarea mea, de mort viu şi de scîrbos vierme al morţii!
Pedeapsa gîndului de vinovăţie nu este pedeapsă, îmi sporeşte trufia şi pedeapsa aceasta ţine un canon ştiut şi nu mă atinge, căci nu plîng cu sufletul, mă reped la judecăţi şi măsurători ale greşelii, alinare nu este, şi stau în ispita că mi-e dor de nefăcutul care era să fie, ca de bucurii vii. Nu este alinare, cu toate poveştile mele, cu isteţia mea, aşa de obositoare, care a uneltit în contra ta! Biet suflet, jignit în bucuria lui! Era loc pentru viaţă, mai mult. Uciderea pruncilor în burta mamei lor, în fiecare dintre aceia eram eu şi sînt eu, aşa mi-am făcut loc în moarte, iar în cugetul meu a încăput gîndul pieirii mele, precum că am şi pierit!
Pe cine voi boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh? Dumnezeule viu, Doamne Iisuse! Eu aici sînt, în noaptea neagră în care sufletul meu stă pierdut, dar să mă lumineze iertarea Ta, căci îmi întind pînă la moarte păcatul, Doamne! Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta! Auzi-mă şi mă miluieşte! Durerea mea să nu mi-o ţin cu trufia ţinerii unui timp al durerii. Sînt orb şi putred de atîta trufie, chiar în gîndul păcatului meu, şi plesnesc de prostie, şi plesnesc de lene şi de răutate şi de nejudecată, cu gîndul ca să-mi vreau răul, şi îmi măsor pedeapsa cu măsura mea!
Lacrimi şi durere în toate părţile, şi vătămarea căminului! În veci n-am să ating ce am risipit atunci. Vremea mea era atunci. Moartă este, ca moartă inima mea. Bucuria de viaţă mi-e risipită. Să mă tîrăsc, şarpe ce am ajuns! Cum să-l mai aduc, măcar în gînd, ca să nu se mai sperie de zvîcnetul morţii, mic ce este el! Nu mă purta, cugete, spre osîndă! Am dispreţuit suflet nevinovat, ca să-l strîngă gheara morţii, şi ea pe mine mă strînge! Scoate-mă, Doamne, din mirosul morţii mele, în care mă ţin de viu! Scoate-mă, Doamne, căci anii mă afundă în gîndul osîndei mele!
Ţine-mă, Doamne, ţine-mă întru pocăinţă, căci mă mărturisesc, ţine-mă întru pocăinţă, să şterg sîngele de pe fruntea mea! Mi-ai dat bucurie deplină, şi eu m-am osîndit prin ea! Am rătăcit mintea şi bucuria, şi gîndul stricăciunii nu mă mai lasă. Îngăduie-mă, Doamne, şi nu te scîrbi de mine cînd chem numele Tău sfînt! Căci Tu ştii, Doamne, cum am căzut în iadul răutăţii.
Fătul din pîntece mă auzea şi înţelegea că va muri, aşa cum stînd cu spatele la cineva înţelegi ce spune. M-am supus unei minţi slabe de femeie, şi întru aceasta osînda mea! Nu mă lăsa să adorm în chinuri şi să mă deştepte caldul sîngelui meu! M-am omorît pe mine, fată, şi m-am omorît pe mine, băiat. Căci am dat în stăpînirea morţii şi în puterea cea groaznică a răului, care mă pîndeşte să mă înghită şi pe mine!
Părinţii m-au ocrotit de moarte, dar eu nu mi-am ocrotit odrasla de ea! Unde să-l însoţesc pe pruncul meu, la stingerea stelelor, cu care l-am năpăstuit? Bietul meu prunc, care prin moarte te-am lepădat de la sînul meu! Du-mă, Doamne, de pe calea pierzării, căci mi-e silă de cugetul meu şi mi-e silă de trupul meu, făcătoare de rele! Amin.
Ioan RĂDUCEA
